Crăciunul sau Naşterea Domnului?!

 

 

          Undeva, am citit că o femeie şi-a pierdut vederea la patruzeci de ani. Oamenii o deplângeau, dar ea le răspundea: „O, dragii mei, eu nu sunt de plâns. Eu am fost o femeie cufundată în toate fărădelegile şi păcatele. Domnul mi-a trimis această orbire, ca să mă scoată  din adâncul pierzării.

          Eu am trăit până acum în cel mai adânc întuneric; am trăit în cea mai grozavă orbie sufletească. Eu abia acum, după ce am orbit, incep să văd. Abia acum încep să văd rosturile vieţii mele. Eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a închis ochii cei trupeşti şi mi-a deschis ochii cei sufleteşti, ca să văd trecutul meu; să văd pierzarea mea şi să văd pe Scumpul meu Mântuitor şi mântuirea mea.

          O, dragii mei, nu mă plângeţi pe mine, ci plângeţi pe cei care au ochi, dar nu văd pierzarea în care trăiesc!...”

          Minunată predică şi plină de învăţătură pentru cei care au ochi dar nu văd.

 

          Privesc şi eu acum la mărturisirea acestei femei şi îmi amintesc cum nu demult umblam şi eu în aceeaşi orbie sufletească, când ochii mei cei sufleteşti erau inchişi din pricina păcatelor şi a multor rele ce mă înfăşurau şi mă orbeau, şi nici nu vedeam ce durere pricinuiam Domnului meu. Eram atât de orb şi plin de păcate, ca un om bogat. Ce asemănare! Un om bogat are. El nu duce lipsă. Aşa eram şi eu. Eram „bogat”, nu duceam lipsă, dar nu vedeam, şi nu ştiam că sunt ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol înaintea Domnului meu (Apocalipsa 3, 17). Se ducea vestea că trăiam dar eram mort. (Apoc. 3, 1)

Domnul ştia faptele mele, ştia credinţa mea, ştia slujba mea (Apoc. 2,19) că era dată celui rău, ştia că slujeam unui dumnezeu mincinos ce mă purta pe calea pierzării sufletului meu. Ce mărturisire plină de bucurie şi sinceritate vedem în această istorioară a femeii care spune „Eu am trăit până acum în cel mai adânc întuneric”, „Eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a închis ochii cei trupeşti şi mi-a deschis ochii cei sufleteşti”. Aşa şi noi trebuie să orbim cu ochii noştri cei sufleteşti dar şi trupeşti faţă de păcat, de lume, de tot ce pare că este rău, să orbim cu viaţa care am avut-o până azi, plină de rele şi fărădelegi aduse Domnului, să ne lăsăm de relele care ne ţin în acest adânc al întunericului şi să începem să vedem rostul vieţii noastre pe acest pământ. „Abia acum încep să vad rosturile vieţii mele” spune femeia. Ce mare adevăr! Când ai orbit faţă de păcat şi ai primit Lumina, abia atunci dragul meu îţi vezi şi tu rostul vieţii tale. Rostul vieţii noastre dragul meu cititor este să ne îmbogăţim sufletul faţă de Dumnezeu (Luca 12, 21).

          Tot aşa trăiam şi eu dragul meu cititor şi frate, „în cel mai adânc întuneric” până când într-o zi Domnul Iisus s-a îndurat de mine şi mi-a deschis

 

 

 

ochii cei sufleteşti şi mi-a arătat felul meu de viaţă murdar în care trăiam şi umblam sub soare.

          Îmi îndrept acum sufletul şi întrega mea fiinţă la această minunată sărbătoare a Naşterii Domnului şi mă cutremur când văd ce sărbătoream înainte de a-L cunoaşte pe El, Crăciunul, ca toată lumea. Îmi aduc aminte cum căutam bucuria şi fericirea în locul în care ea nu era. Îmi aduc aminte cum alergam ca un nebun după clipe de fericire care ţineau doar o clipă care aveau şi păreau cu gust dulce la început, dar, după savurarea lor simţeam pelinul de pe fundul paharului. Căutam să îmi umplu inima şi trupul cu „bunătăţi” de-o clipă. Atât ţinea-u, o clipă, şi apoi golul tot gol era. Mă ştiu, cum aveam nemulţumirea sufletului, cum tânjea şi nu ştia cum să strige şi unde. Mă ştiu, cum îmi făceam planuri la această sărbătoare, ca să petrec cât mai „frumos” şi mai „bine”; unde voi face Crăciunul anul acesta? Cu cine? Cum? Ce să îmi cumpăr mai repede şi mai mult; hrană, haine, băuturi de tot felul, ţigări cât mai „bune”...să îmi pregătesc trupul pentru o cât mai multă şi mai mare destrăbălare, să cumpăr cadouri, nu cumva să uit de ele. Atunci mai veneau şi ceva îngrijorări ce mă împingeau la mai multă fărădelege; banii, marea problemă, nu îmi erau de ajuns, nu îmi puteam satisface nevoile mele doar cu cei pe care îi aveam şi pe aceia tot din truda bieţilor mei părinţi. Am să mă mai împrumut la cineva îmi spuneam, şi o să-i înapoiez când voi avea. Şi nu mai aveam niciodată!. Şi aşa mergând în starea aceasta dezgustătoare şi plină de uriciune, depărtat şi certat cu Dumnezeu, zidul păcatului creştea de la o secundă la alta, de la un minut la altul, de la o zi la alta, şi din an în an.

          Prin toate acestea nu vedeam povara păcatului care era în mine. Săvârşeam acestea fără să mă doară nimic şi de nimeni. Nu vedeam pe cei din jurul meu, la părinţii mei care sufereau atât de mult din pricina neascultării mele. Dar, cu toate acestea ţinându-mă de ele mie îmi provocam cel mai mare rău. Eu singur îmi faceam iadul şi îmi pregăteam osânda veşnică. Mulţi au suferit şi au plâns din cauza orbirii mele sufleteşti în care mă aflam. Nu mai vedeam, nu mai simţeam şi nu mai auzeam nimic. Ochii mei sufleteşti erau închişi, conştiinţa nu mă mai mustra, inima nu mai simţea şi nu mai auzea nimic. Păcatul care mă înfăşura era atât de mare iar eu continuam aşa, să rămân în el. În tot acest timp cineva suferea cel mai mult, mai mult decât părinţii mei, mai mult decât oricine din lumea aceasta. Suferea Domnul, El atunci era pe o cruce pe dealul Golgotei suferind pentru iertarea mea şi a lumii întregi. El a suferit moartea şi încă moarte de cruce (Filipeni 2, 8). Domnul Iisus, pruncuţul din ieslea Betleemului suferea pe o cruce păcatul meu şi al tău, El suferă şi rabdă şi acum dragul meu frate pentru mine şi pentru tine. Eu L-am primit în inima mea, mi-am recunoscut vina grea şi tot răul făcut şi mi-am deschis inima ca de acum cinci ani Pruncuţul Iisus să nu se mai nască într-o iesle săracă ci în inima mea şi fiinţa mea întreagă. Nu vrei şi tu dragul meu cititor ca Pruncuţul Iisus să se nască în inima ta? Nu vrei tu ca inima ta să fie ieslea din Betleem?